Când încep Eu să vorbesc!

Zic unii că munții nu vorbesc. Dar eu am învățat, de când lumea, să spun povești fără cuvinte. Mă auzi în vânt, în murmurul izvoarelor, în foșnetul pădurii când te trezești devreme și pașii tăi ating poteca, înainte ca soarele să-mi lumineze umerii.

Eu sunt Bucovina. Un loc care te ascultă înapoi.

De ani buni, îi primesc pe alergători din toate colțurile lumii. Îi văd venind curioși, sfioși, poate grăbiți și îi văd plecând altfel. Niciodată nu pleacă goi. Le las noroi pe pantofi, o piatră în buzunar, un miros de brad în suflet și, dacă sunt atenți, o tăcere care le rămâne cu ei mult după ce coboară din munți. De curând, am intrat în familia UTMB World Series, o lume mare, plină de munți și oameni care aleargă cu inima. Pentru unii, e o recunoaștere.

Pentru mine, e doar felul în care spun: „Sunt gata să fiu cunoscută.” N-am vrut niciodată să strălucesc mai tare. Am vrut doar să deschid poarta puțin mai larg, să simtă și alții cum e când se ridică ceața de pe Rarău, când prima lumină se prelinge peste pădure, când se aude un câine lătrând din vale și-ți dai seama că nu ești singur. Prin Bucovina Ultra Rocks by UTMB împart acum cu lumea potecile mele, râsetele mele, vremea mea încăpățânată și cerul meu fără margini. Dar în adâncul meu, eu rămân aceeași. Potecile tot nebune sunt. Oamenii tot calzi. Ciorba tot fierbinte. Și cineva tot o să te-ntrebe dacă ai mâncat destul. Când vii la mine, nu veni doar să alergi. Vino să asculți. Să stai pe o bancă de lemn după cursă, cu tălpile obosite și sufletul plin. Să privești norii cum se joacă peste creste și să înțelegi, poate pentru prima dată, că unele locuri nu trebuie să strige ca să ți se așeze în inimă. Așa că atunci când îți legi șireturile și privești poteca înainte, amintește-ți: Nu e o cursă contra timpului. E un dans cu mine.

Eu sunt Bucovina. Și te aștept demult!